Piticul cu mâini uscate şi chircite,
povârnit precum un sac pe jumătate gol,
tremura pe picioarele-i subţiri şi răsucite, din care
parcă se scurgea rumeguş,
lângă marea catedrală ridicată-n amintirea
Sfântului Francisc*, fratele tuturor sărmanilor,
cel care vorbea cu păsările şi faţă de care
milogul avea avantajul de-a nu fi încă mort.
Un preot explica pedant oamenilor
cât de ingenios a fost Giotto
când a făcut frescele să spună poveşti
şi să dezvăluie celor analfabeţi bunătatea
Domnului şi suferinţile
Fiului Său. Am înghiţit
explicaţia şi actualitatea
acelei ingeniozităţi.
Valuri de turişti, cotcodăcind mulţumiţi,
îl urmau aclamând entuziasmaţi pe cel care împrăştia
seminţele Cuvântului*. Ei erau cei care treceau
pe lângă ruinele templului, ei erau cei ai căror ochi
lăcrimau urdori, ai căror umeri era mai înalţi
decât creştetul piticului a cărui gură pocită
spunea Grazie cu o voce la fel de dulce
ca vocea unui copilaş când îi gângureşte mamei lui
sau ca aceea a păsărilor care vorbeau
cu Sfântul Francisc.
* Sfântul Francisc de Assisi, întemeietorul ordinului franciscanilor, patron al Italiei, al metropolei San Francisco şi al ecologiei şi mediului, sărbătorit pe 4 octombrie, când e şi Ziua internaţională a animalelor.
*O aluzie amară la Parabola Semănatorului, unde seminţele simbolizează cuvintele lui Dumnezeu (Matei 13, 3-9).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează