Merg pe sub acelaș balcon vechi.
Drumul se’mpiedică de casele strâmbe și cade’n noroi,
Tristețea ca și dragostea, mi se pierd printre foi,
și simt vata mâhnită a toamnei în urechi.
Să nu deschizi fereastra și nici să nu te-apleci.
Întrevăd toată desnădejdea cerului care se frânge.
În orice streașină și’n orice suflet viața plânge,
și pretutindeni, vântul pune săruturi reci.
Totuși pe-aici, plopii au ascultat, când atâtea ți-am spus,
și au repetat și ei, ca un ecou, o chemare.
În ochii tăi, mi-am înecat lebedele privirii, ca’ntr’o mare,
și mi-am sângerat sufletul, asemeni unui cer în apus.
De-atunci, zilele mi le-am dus pe umeri, ca o bătrână,
o gramadă de lemne, într’o pădure.
Și fiecare amintire, îmi apăsà pieptul-dureroasă mână,
și-mi spintecà sufletul, ca pe-un trunchi, o secure.
De-aceea, trage mai jos storurile triste și nu te apleca.
Lasă-mă numai, spre balconul vechi,
să’nalț-ideră tristă-brațele amândouă,
și seara, care coboară prin pomii rupți, ca o perdea,
îmi va învălui rănile trupului, ca o mâhnire nouă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează