Surâsul tău, vine tot mai rar spre mine,
ca spre vară, un isvor secat.
Îl simt încetinindu-se cu svâcnirea sângelui în vine,
și ‘n suflet strevăd un cer întunecat.
Zilele sunt de când ai plecat,
niște ferestre mâhnite și reci,
la care aștept fără nici o nădejde să treci,
pe sub acelaș grilaj verde și aplecat.
Ți-aduci aminte? Viețile noastre se îmbinau ca două note de pian.
Acum gândurile îmi sunt, cu bătăile inimii, rărite.
Mâine, e o oglindă în care nu mai ghicesc nimic,
și la geamurile stinse, seara așterne presimțiri nelămurite.
Așa: singur ca o pasăre într‘un câmp pustiit,
revăd plimbările de-alungul străzilor singuratece.
Tu-mi spuneai vorbe, cărora le-am pierdut înțelesul ca pe-un mărgăritar,
și privirile tale mă ‘nvăluiau: șaluri ușoare și molatece.
Noaptea vrea să-și prindă umbrele de sufletul meu ca de-un zăplaz.
Dece nu vii să alungi cu surâsul mâinilor, fluturii desnădejdii înecate?
Ferestrele zilelor sterpe sunt tot aceleași,
și la porțile cunoscute, amintirea, atârnă aceleași ruginite lacăte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează