poem în proză
Câteodată mă gândesc departe, pe lângă clădiri părăsite şi e spre seară; clădirile
încă mai sunt bune, dar o stăpânire necunoscută le face părăsite; sunt poate pentru cei
care iubesc.
Şi nimeni nu poate înţelege tăcerea lucrurilor…
Când mă întorc în oraş, noaptea, până târziu, lăutarii cântă jalnici prin crâşme şi
bieţii oamenii mănâncă şi beau pentru uitarea necazurilor; un pas şi realitatea nu vrea să
ştie de poezie.
Cât de străin mă simt când aprind lampa, în tăcerea odăii care nu spune decât că
este şi moarte.
Dacă aş putea scrie ceva în noaptea asta ar fi o filosofie, religioasă, cu cântec de
biserică, cu rugăciuni care au fost primite în cer, după atâta întrebare asupra celor fără de
început şi fără sfârşit..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează