Luna, ce mașină de călcat norii, rufăria
mărilor, fruntea ta ca un salt prin
ierburi înalte, când anotimpul e servit în cești cu vin
de Cotnar, și apele se dezbracă precum armele vechi.
Vrei să întârzii ca plug în câmpurile cosite,
ceas mat în gări, cu despărțiri, cu întoarceri,
cum pădurea se rupe în chiot, în aramă,
și cerul se schimbă ca plăcile de gramofon.
Tăcerea crește cu buruieni în gând
uneori glas între carpeni prins
să obosești în peisagiul ca biceps destins
surâsul tău în vine ca sanie circulând.
Stăpânește-mă ca un haiduc în bălți
cât elixir bântuie prin stea
răscolește-mi trupul contrabandist,
înfricoșat un gând nevămuit
încalcă-mi inima ca o frontieră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează