I-a dat în grijă să-ngrijească
De copilaș -
Și, sărutându-l, s-a pornit.
E soț, părinte, negreșit
Dar e ostaș -
Și trebue să se pornească:
În ordin scrie lămurit
Să nu lipsească.
E drept că-i zi de sărbătoare
Și ar fi dorit
Să o petreacă între-ai lui,
Pentru că nici de-un an el nu-i
Gospodărit;
Și-apoi ce crezi: e glumă oare
Să mergi asupra vântului
Pe un viscol mare?
Dar disciplina în armată.
Neapărat,
E-ntâia dintre datorii; -
Și dacă-ntârzii și nu vii
Când ești chemat,
Hei! cum te mustră și te bate -
Și-apoi arest, corvade, - știi...
Nenumărate.
Ceru-i senin și vântul bate
Nămeții mari.
E ger, că-i ziua de Crăciun.
Marin își ia tot ce-i mai bun:
Cojoc, ițari
Și-un biet suman cârpit în spate,
Prin care crivățul nebun
Ușor răsbate.
Și merge-o zi până sub seară
Cale de-un ceas,
Căci drumu-i troenit și greu;
Și când înnoți prin vânt mereu,
Făr'de popas,
Chiar datoria către țară, -
Care e sfântă-n felul său, -
Îți pare-amară.
'Naintea lui nori de zăpadă
Purtați de vânt.
Un vâjâit îndelungat
Pare-un suspin sau un oftat
Adânc și sfânt, -
Și-apoi un val ce stă să cadă
Și cade repede, 'nspumat
Într-o cascadă.
Înaintează, 'naintează
Bietul creștin
Prin crivățul descatenat,
Care colindă-n lung și-n lat,
Tot mai hain;
Dar nu mai poate: stă, oftează, -
A rătăcit simte curat
Că-l săgetează.
Se-ntunecă mai mult, mai tare.
El - tot pe loc:
Unde să meargă? Și cuvântul
I-a 'ncremenit, - și-l frige vântul
Ca biciu de foc.
Un urlet se aude-n zare
Și se cutremură pământul, -
Nici o scăpare!
El strânge pușca subsuoară...
- De ce-a pornit?
Își bănuește blestemând.
Și cei de-acasă-i vin în gând
Necontenit.
Oh! simte bine c-o să moară,
C-o să-l răsbească în curând, -
Și se-nfioară.
Și iarăși dor de cei de-acasă, -
Și ce e drept
În juru-i parcă toate plâng.
Se-ngrămădesc troeni și-l strâng
Până la piept.
Ci parcă somnul îl apasă
Și amintirele-i se sting
Și toate-l lasă.
Acoperit, zace-n zăpadă,
Ca-ntr-un mormânt, -
Și doarme.
Crivățul turbat
Bate mereu: când un oftat
Adânc și sfânt
Și când un val ce stă să cadă
Și cade repede, 'nspumat
Într-o cascadă.
Târziu, târziu, când vijelia
S-a potolit,
Se mai vedea de sub troian
O mânecă de la suman.
Și l-au jelit
Ai lui, când au aflat urgia
Ce i-a lovit... Ce băetan!
Dar... datoria!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează