Lanterna magică - Ilarie Voronca

Amintește-ți:

Prin pomi cerul izbucnea ca o trompetă

Și sub carnea fragedă a caisei simțeai osul viitor al soarelui

Simțeai

Oasele, ca peștii, în sângele din noi,

Și spuneai:

Din schelete vor crește florile

Și din flori lemnele

Pentru armele viitoare.

Golfuri atâtea-n care ca o algă aurora

Se va prelinge neagră prin bărcile poroase

Uleiul sfânt al umbrei amestecat cu roua

În timp ce dimineața cu știucile în plasă,

Sau printre jnepi aminte ți-aduci cu vânătorul

Dimineața speriată ca-n cremene o ciută?

Răceala tăind ochiul ca un erete zborul

Abur pe care noaptea peste creste îl uită.

Fără de somn cu visul rezemat într-o mână

Cu urechea spre pulsul podgoriei plecată

Pământu-n ziua coaptă își va deschide-o vână

În gâlgâit de struguri toamnă desferecată.

O! Viața în corăbii pântecoase,

Sau în sălile reci ale închisorii,

Sau într-o insulă nouă cu ierburile în incendiu

Sau între dosare; între voi, dosare care sunteți

Sângele vâscos al marilor Capitale

Ca și al micilor primării de provincie.

Viața care ne scapă din mâini ca niște hățuri

Când în cazanul verii fierb stelele și vinul

Pe-opac zidul tristeții cu iedera te cățări

În timp ce soarele-ți cere sângele și imnul.

Amintește-ți

Beteala atâtor anotimpuri

Sprâncenele pădurii răcorite de vânturi

Auzul ca o frunte învăluită-n nimburi

Plutind dintotdeauna sau de acum prin cânturi.

Prin zgomote în goană ca printre mlaștini pline

Și vuietul te stropește alăturea de frunze

Lumina ce deodată s-a coborât în tine

Ca pasărea slăbită poposind între pânze.

Deodată,

E flacăra în tine venită din natură

Cum un profil pătrunde cu ploile în frunză

Secretul ca o spumă va înflori pe gură

Va fi magica vorbă ca o cheie ascunsă.

Dar spune-mi:

Care va fi ochiul și care va fi urechea

Ce-ți vor primi ființa adânc ca pe o esență?

Vei fi tu prin tăcere, fără memorie-n vechea

Cetate, călătorind prin umbra mult mai densă?

Sau vei mai ști cuvântul curea de transmisiune

Care va da mișcare roților mari din inimi?

Lumina care-n vorbe a-nchis on misiune

Sau prin ecou, în noapte, nu va răspunde nimeni?

Atunci,

Pe buza ta surâsul îl voi reda luminii

Mă voi urca spre suflul eliberat în spații

Și soarele pe creste ca o floare-a reginii

Pentru tine-l voi rupe ți-l voi aduce în brațe.

Și tot de acolo

Șerpii și lianele amiezii vor răzbate în flaut

Tot de acolo

O adiere vine până în pădurile somnului

Și astralele vestminte atârnă peste poduri

Simetric

Cu procesiune de cristale trecând pe dedesubt.

La-ncrucișări de vise spasmul ca o troiță

Sângele meu spre tine ca mările spre lună

În împletire astru și val ca o cosiță

Fără să poată încă s-alunece-mpreună.

Dar când se vor atinge ca două minutare

Astru și val?

Și când mă voi apropia de tine

Ca o pădure călătorind spre eternul fluviu?

Și când, un flux de oameni cu brațele-amestecate

Mă va zvârli-ntre melcii de pe țărm în nisip?

În timp ce mai departe

Ca un sânge atras de inimă

Ultima lumină se revarsă în gâtlejul privighetoarei

Unde

Se va preface în triluri.

Și mai departe

Cu o lactee scamă pe rănile crude încă,

Să nu închizi ochii

Și vei vedea cum ziua se prăbușește ca un tavan

Praf înălțat din ruină spre lămpile plăpânde

Și vei vedea cum vântul îmi smulge vocea

Ca de pe gard o rufă

Și-o duce mai departe

Până la melancolia albă

A zăpezii.

Să nu-nchizi ochii și vei vedea

Prin carnea mea transparentă armatele de mâine,

Plantațiile toride,

Orașele virtuale,

Grânele viitoare le vei vedea în mine

Ca un diluviu oglindit în picătura de ploaie

Va fi un aliagiu și-amestecatul sânge

Din care în iubire vom bate o monedă

Oprind umana goană cu îmbrățișarea stâncii

Când, ca auzul, marea ne va ghici atentă.

Pe umărul meu cofă pentru o stelară apă

Zi după zi filtrată în stalactită, în pâine,

Voce care răzbate ca o rază mai slabă

Peretele ce-n seară dintr-un amurg rămâne,

Și vei vedea cum capul înaintează în timp,

Ca în pământ o rădăcină,

Vei vedea cum capul întâlnește alte capete

Ca o rădăcină care întâlnește alte rădăcini

Și-n jurul lor fecunda recoltă pune o aureolă

Prin succesivele uși ale anotimpului

O horă de capete,

O horă de rădăcini,

O horă de cranii

O horă de corăbii.

Și-n timpul acesta viața

Ca un lignit în locomotiva puternică,

Viața în patul strâmt al azilului de noapte.

Viața în sala de dans a marelui transatlantic

Până ce ochii se amestecă

Asemenea frunzelor veștede.

Și vei vedea

Cum un om cuprinde alți oameni

Ca o pădure care cuprinde alte pădurio

Și inima mea va putea fi lupa

Care atrage razele de întuneric ale tristeței

Solitudine,

Și botul vântului în sacul cu ovăz,

Solitudine,

Și între construcții în schele de metale luminând ca un curcubeu.

Peretele care urcă încet

Ca o sevă în arbore

Și în ciment răsfierbe o sinucidere, o iubire

Până ce zvonul vine între odăi

Aievea.

Îți amintești,

Cu fața întoarsă spre mâine sau spre ieri.