Furtuna a trecut. Puțini scăpară.
Dintre prieteni mulți azi nu mai sunt.
Întorsu-m-am după opt ani eu iară,
în țara mea bătută crunt de vânt.
Să chem pe cine? Cui să-i dărui clipa
amarei bucurii că mai sunt viu?
își bate, pasăre de lemn, aripa
batrână moară-n zori privind, târziu.
Și nimeni nu-i pe-aici să mă cunoască...
uitat de toți și toate-s de acum.
Țărână-i casa veche părintească
și-i colb al risipitului ei scrum.
În juru-mi viața-și saltă bucuria,
bătrâni și tineri forfotesc cu rost.
Da-n fața cui să-mi scot eu pălăria,
și-n ochii cui să caut adăpost?
Ce-i patria? Ades mă bate gândul.
Visez, și printre oameni trec posac,
biet pelerin amarul drum bătându-l,
venit din cine știe ce meleag.
Și ăsta-s eu! Pornit din sat, și care
poet m-oi face-n lume cunoscut,
doar pentru că-o rusoaică oarecare,
un zurbagiu de frunte a născut!
Dar glasul minții, inimii cuvântă:
"E timpul supărarea s-o ogoi!
Lumină nouă începe să se aprindă,
în izba generațiilor noi.
Te ofilești treptat. Te pierzi în humă.
Alți tineri cântă: li-i mai lin cuvântul!
Și altfel li-i și cântul, că li-i muma
nu numai satul, ci întreg pământul.
Ah, patrie? Ridicol am ajuns!
Obrajii supți au strâns atâta tină!
Străbunul grai îmi e de nepătruns,
chiar țara mea îmi pare-acum străină.
Duminica, țăran după țăran,
ca-ntr-un altar se strâng la primărie.
Cu glasul necioplit si grosolan
vorbesc de "viața lor", de ce-o să fie...
S-a înserat. Amurgul a stropit
cu aur mult câmpia verii sură.
Stau plopii cu picioru-n șanț infipt,
privind ca niște junci în bătătură.
Ostașul palid, somnoros și șchiop
cu fruntea încrețită-a prins să spună
cum au intrat buluc în Perekop,
cum călărea Budionii în furtună...
"...am zis... c-un singur plumb... și-am să-l străpung...
pe-acel burjui... atunci in Cram... când dânsul..."
urechi de crengi ciulesc copacii. Lung
ofteaza babe. Amurgu-și ține plânsul.
Coboară-n sat cosmopoliți țărani.
armonica vuiește-n zare
poemele lui Bednai Demian,
și chiot vesel urcă-n depărtare.
Și dacă astfel e norodul meu,
de ce zbieram c-am întrăgit norodul?
Mi-e viersul de prisos aici. Chiar eu,
la drept vorbind, nu cântăresc cat glodul.
Mă iartă, dar, pământ natal iubit!
Să nu mă urce nimenea în slavă!
Sunt mulțumit și-atât càt ți-am slujit
atunci când țara mea era bolnavă.
Primesc orice, și-un drum bătut de-mi dai,
e gata iar piciorul meu să-l bată.
Mă dărui lui septembrie și mai,
dar lira n-am s-o dărui niciodată!
Pe mâini străine n-am s-o dau, și nici
prietenilor, mamei, nici soției...
căci pentru mine strunele ei mici
s-au frânt în versuri și mi-au plâns doar mie!
Fiți veseli, tineri! Viguroși la trup!
În voi trăiește-o nouă bucurie...
Spre zări de taină singur o s-apuc,
cu inima smerită pe vecie.
Dar chiar și-atunci când va pieri furtuna,
când se va stinge vrajba dintre ginți,
când vor muri tristețea și minciuna,
îți voi aduce laude fierbinți!
Traducerea de Victor Tulbure
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează