Subit - Nichita Stănescu

Timpul se strânsese într-un singur punct,

soarele și planetele erau răzlețe amprente,

piatra era o amprentă de timp,

amprentele lăsate pe geam de mâna mea

erau amprentele timpului,

dar el are gravitație

și asta îl curbează și îl pierde.

În jurul sentimentelor mele

se curbează lumina,

în jurul inimii mele

se curbează timpul,

secundele devin din ce în ce mai grele…

— Ce bolborosești acolo, mă întreabă daimonul meu,

ciulindu-și urechea.

Ce bolborosești acolo?

— Nimic, nimic, i-am răspuns

încercând să nu-i răspund,

compuneam o rubaiată, și atât!

— Ce fel de rubaiată, m-a-ntrebat daimonul

— O rubaiată despre mersul iubitei mele.

— Și cu ce vers vroiai să începi, cu ce metaforă?

— Probabil că vroiam să încep

cu o metaforă de felul ăsteia

pe care-ncerc să ți-o traduc acum:

mersul iubitei mele seamănă

cu amprenta unui sultan

pe un act de la înalta curte dat!

— Cam lung, cam lung pentru întâiul vers!

— Într-adevăr, cam lung, cam lung!