Din prea multă viață în sângele meu
tremur
în iarna mare.
Și dintr-o dată,
ca o făclie care se topește
în stepă,
o rană în somn
se redeschide,
și nasc gânduri fără speranță
în castelul deșert al nopții.
Creatură de basm,
în camere, unde lămpile ard
a uitare,
trece încet un cuvânt alb:
porumbeii se ridică pe terasă
precum orizontul mării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează