Se năruia lumina, dar Meșterul zidea…
Cucernică’mplinire în suflet îi ardea…
Nespusă mănăstire ca’n vis și măreții
Se ridica din trupul celei dintâi soții.
Niciun potop iubirea nu ți-a putut opri.
N’a presimțit văzduhul că’n el te va zidi?
Suavă’ncremenire în piatră ai rămas,
De-aud și-acum prin vreme înnăbușitu-ți glas.
Din temelii, mistria, durerea’ncet frângea;
Era zidire nouă și Meșterul plângea…
Se înălțase gândul, dar aripa’n ogor
Unde-a întors zenitul, s-a fost deschis izvor.
Apleacă-te, Manole! Din apa ta de bem
Ne mistuim în focul aceluiași blestem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează