… Mai ții tu minte cântul ce ostenit murea
Într-un amurg de-April? – Un tei ne picura,
Cu zborul de petale, mireasma dulce a florii…
Tu le mai porți în minte — și te mai prind fiorii
Gândindu-te la vremea ce’ngroapă toate cele;
În care-a fost trăit, ca într-un basm, odată,
A’ ndrăgostirii nostre, poveste’ nflăcărată?…
În mine tot mai arde scânteia dinainte
Și parcă mai clar chipu-ți mi se’ nfiripă’ n minte,
Acum când tainic doru-mi, în nopți de basm senine,
Tot mai trudit s’avântă, din depărtări, spre tine.
Ades, când se destramă a timpului cernire,
Topindu-se sub raza aprinsă de-amintire,
Un univers întreg de dragoste curată
Atâtea clipe dragi dojenitor mi-arată,
Îndurerat că toate îmi par în jur deșarte,
Simt tot mai mult osânda că-mi ești așa departe…
Tu, — nu știu dacă’n taină cândva te-ai mai gândit
La dragostea plăpândă ce’n zbucium ne-a murit;
Dar de-ai mai auzi romanța ce se stinse
În seara aceea calmă, vrăjită, de-April,
În flăcări ucigașe, de-un dor ascuns, aprinse
Ți-ar sângera simțirea…
Și — poate — fără voie, cătându-mă în minte,
Ai stoarce-atunci și tu o lacrimă fierbinte,
Și-ai plânge — cum se plânge un mort la căpătâi,
Pe țărna mult sfințită a dragostei dintâi!…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează