Nu se mai scriu madrigale
și nici lieduri, Doamna mea de doruri,
oamenii nu mai știu ce este o tandrețe sau o aventură,
plasată dincolo de conturul obiectelor casnice.
Nimeni nu mai știe că și lucrurile concrete își au utopiile lor
pe care le descoperim în ceasuri vesperale,
nimeni nu-și mai aduce aminte de iubirile vechi
și de peisajele inventate de pictorii flamanzi.
Oamenii nu mai au timp să viseze ci doar să existe.
Să existe sub teroarea timpului care trece
și se ascunde în catedrale
în statui, în surâsul enigmatic al Giocondei,
în versurile din Sara pe deal,
sau chiar într-o mitologie nescrisă,
într-o mitologie în care tandrețea e lege fundamentală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează