Luandu-ma-n carca, intr-o cosnita mare,
Bunica se pornea la lucru de cu noapte.
Luna inca se dadea huta la margioara,
Galbena printre ramuri ca gutaia coapta.
Maca, cine iltana salcamul? Vantul?
Intrebam scotand capul, in strada pustie.
Duhul rau! ii auzeam, neinteles, cuvantul
Si mi se nazarea in aer o neagra strasnicie.
O stea a cazut! Cine a lovit-o?
Duhul rau! ii desluseam vorba soptita
Si-mi inchipuiam o namila cu prajina lunga
Care poate, la nevoie, si soarele sa-l ajunga.
Pamantul il cutremura cine? Pestii?
Duhul rau! imi suna in urechi aceeasi poveste
Si-mi parea ca se ascunde o vicleana soparla
La mari adancimi, si din copite azvarle.
Dupa razboi am gasit-o pe bunica la tara.
Am adus-o in oras, sa stea impreuna cu mine.
Afumat, orasul meu se pravalise intr-o rana.
Prin turle stalcite, luna trecea ca pe sfoara.
Duhul rau a-ntors lumea pe dos imi zise
Bunica ingandurata, slaba, aproape stravezie.
Imi venea sa rad, se-nvalmasira anii copilariei
De pe ulitele nostime si triste ale periferiei.
Ea credea adanc in legea faptelor bune,
In tarna puhava, in spicul de grau, in ploaie.
Niciodta omul n-ar nimici in vapaie
Floarea, pasarea, albina sau alta minune.
Cam in sus, cam pe langa cer
Cosnita cea de papura cine-o poarta?
Stelele, poate, ori luna de fier
Unde nu-i viata nici moarte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează