Vântule, de ce-ai venit
Bătând dinspre răsărit,
Cu miresmi de rosmarin,
Cu obidă și suspin?
Vântule, te du ‘napoi
Către mândra din zăvoi
Și să-i spui că-s fericit
C-am uitat că ne-am iubit,
Iar din când în când de plâng,
E că-s uneori nătâng,
Și mă prinde așa un dor
De căsuța cu pridvor,
De troița porților
De odihna morților!
Ia-o-n jos pe cărărui,
Dute-n grabă ca să-i spui,
Să nu creadă c-o aștept,
Că de-s nopți întregi deștept,
E că-mi place să mă pierd
Prin desiș ca să-mi dezmierd
În al codrului umbrar
Gândul meu în veci hoinar,
Îndrăgind izvoarele,
Munții cu ponoarele,
Luna și cu stelele,
Plaiul cu vâlcelele,
Și strângând roua din flori
S-o fac lacrimi până-n zori!
Ba mai bine spune-i drept,
Că de-un an o tot aștept,
Amărât și obidit
Ca frunzișul veștejit,
Că de dorul ei mă frâng,
Că mă doare-n pieptul stâng
Și-mi topesc inima-n foc
Pribegind din loc în loc!
Iar de merg în codru des
E ca tăinuit să țes
Din al lacrimii șirag
Vălul visului meu drag,
Visului neprihănit
Din iubire zămislit,
Povestindu-l florilor
Florilor surorilor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează