Din umbra tainicei poteci
În liniștea grădinii
De câte ori te văd că treci,
Privesc la ochi-ți mari și reci
Și mândri, - cum sunt crinii.
Tu nici nu bănui că-n târziu
În noapte-mi ești în minte
Și cum e-n jurul meu pustiu
Cum plâng și cum aș vrea să-ți scriu,
Și nu găsesc cuvinte.
Lumina gândului senin
Când ți-l trimit, apune,
Și nu-l poți înțelege din
Scrisoarea care-i prea puțin
Pe lângă ce ți-aș spune.
Norocul meu e stins, precum
Nădejdile-mi sunt moarte:
Privesc la tine peste drum,
Văd cât de-aproape-mi ești acum,
Și totuși, - ce departe!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează