După cum o să vedeți,
Zice-se că ar fi fost,
Mai demult, doi târgoveți:
Un bogat, – semeț și prost –
și-un sărac, – băiat isteț.
Stând de vorbă pe o dreavă,
Se treziră la gâlceavă.
Cel bogat, om certăreț,
Pretindea că-i mai de preț
și se cade ca oricine
cu respect să i se-nchine.
(Banii au și ei un rost:
Merite dau celui prost!)
-„Prietene, ascultă-mă pe mine,
Eu socotesc că nu ți se cuvine
Să fii cinstit ca om de rangul meu.
Poți tu să dai ospețe cum dau eu?…
Te văd cetind. La ce-ți servește-n viață,
Când ai palatu-n pod, -o chichineață-
și vara porți, ca iarna, aceeași haină sumbră,
iar ca lacheu statornic ai propria ta umbră?
Republicii nu-i trebuie golanii,
Ci cei ce știu să-și cheltuiască banii.
Cu mesele și luxul, eu risipesc comori.
Pe urma mea trăiesc, cum știi prea bine,
Atâți meseriași și negustori
și câte un pârlit de scrib, ca tine…”
I-ar fi răspuns săracul așa cum se cuvine,
Dar a tăcut, având prea mult de spus.
Și iată că războiul l-a răzbunat mai bine,
Căcă fără milă, Marte, orașul le-a distrus.
În alt oraș săracul, om cult și renumit,
Fu găzduit, cinstit și răsplătit,
În timp ce bogătașul, acum sărac și prost,
Rămase fără adăpost…
Pățania a limpezit gâlceava:
Vârtejul soartei spulberă doar pleava
Lăsând pe loc grăunțele de aur.
Învățătura-i pururi un tezaur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează