Atât amar de vreme am suferit și încă
Vom mai purta, iubito, durerea cea adâncă
A dragostei eterne, dar fără de noroc,
Pân' moartea-mpăcătoare ne-o strânge la un loc.
Căci soarta ne-ndurată ce-a hotărât să fie
Acest amor zadarnic, mereu, pe veşnicie,
Nu ţi-a fost dat un suflet pustiu, nepăsător,
Ca să rămâi de gheaţă la glasu-mi rugător.
Aș fi iubit atuncea de marmor-o statuie,
O stea din cer la care s-ajungi putință nu e;
Şi, dureroși, la tine doar ochii-mi ar căta,
Dar n-aş avea ca astăzi, mai mult, durerea ta!
Sămănătorul, anul III, nr. 1, 4 ianuarie 1904
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează