Nu pot să fiu prieten cu tine, -n veci nu pot!
Mi-ar crește, dac-aș face-o, lungi gheare,
aspru bot,
mi-ar crește colți de fiară prădalnică, mi-ar crește
la cele patru labe apucătoare clește -
și m-aș târî cu ele-n păduri, și aș pândi
an după an, și lună de lună, zi de zi...
Urlând aș sta acolo, sub mutul corn de lună
cu inima-mi ca iadul în care jalea sună
și-n care, despletite, scrâșnesc tăcute furii
ce propria lor carne și-o dau mâncare gurii...
Pândind aș sta, ferindu-mi făptura-ntunecată
de soare și de lună, de apa ei curată...
Cu ochii mei de fiară, lungi ani aș sta la pândă
și - în sfârșit! - când falnic mi te-ai ivi în șea,
lin m-aș târî spre tine, mi-aș face blana blândă,
și, surâzând, la pieptu-ți căzând - te-aș sfâșia!
Din „Surâsul Hiroshimei”, 1958
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează