Ah, desţărare: pâine amară,
pernă de ghimpi și de piatră,
viscol ce somnul ni-l latră,
gând ostenit ce se'nsară,
în singurătatea pustie;
apă moartă, apă sălcie,
ce setea nicicând nu ni-o omoarã!...
Câţi oare, Doamne, dintre noi,
de-aici dela soare-apune,
s-or mai întoarce cândva înapoi,
duşi val-vârtej de năbădăi nebune,
ca tigrii pe duşmani să sară,
în a Carpaţilor şi-a Dunãrii ţarã?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează