Cu păru-albit de vremuri şi cute-adânci pe frunte
Aşteaptă biata mama să mă întorc-napoi...
Oftează iar şi plânge şi pletele-i cărunte,
Adună-n ele-amarul de jale şi nevoi.
O văd cum intră-n casă zdrobită de durere
Şi cade istovită pe-un scaun lângă pat...
Oftează iar şi strigă: “Dă-mi Doamne-o mângâiere
Şi adă-mi-l acasă pe scumpul meu băiat!”
Afară orizontul s-a prăbuşit în noapte -
Şi draga mea măicuţă a adormit la geam ...
Zefirul o-nconjoară-n miros de fructe coapte,
Iar eu prin el dau mamei nădejdea ce-o mai am.
Închisoarea Gherla, august 1961
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează