Sandaua lui Marc Aureliu - Nichita Stănescu

Eseu

I

Mi-am spălat mai întâi mâinile, ca să fie curate pe stilou şi pe hârtie; mi-am spălat faţa şi mai ales ochii, dinadins, ca să vadă fiece literă scrisă în parte, veghind împotriva întâmplării şi inspiraţiei (nedivine); mi-am spălat inima.

II

Se spunea că există o vârstă a călătoriilor şi că aceasta e adolescenţa. Am crezut deplin în afirmaţie, când – considerându-mă format şi înţepenit într-un caracter, am văzut cu ochii şi cu steaua oaselor cel mai tulburător peisaj al lumii: Finlanda. Socotindu-mă fix, mi-am îngăduit, odată cu filosoful, să murmur: „Numai cerul se schimbă deasupra, - sufletul niciodată”.

Contemplam divina risipire de arbori nordici încoronând bolovani măreţi şi singuratici, iar ochiul din ceafă, simultan cu priveliştea dăruită frunţii, înregistra în continuare mişcările monotone şi înfrigurate ale unui sentiment rămas la Bucureşti.

Mi-au trebuit câţiva ani lungi ca să înţeleg că a fi adolescent înseamnă a fi apt să fii transformat de ceva din afara sinelui tău. Mi-au trebuit încă mai mulţi ani lungi ca să realizez că lucrurile fireşti şi firescul, că natura şi naturalul, că viziunile realului, oricât de puternice şi de mirifice ar fi, prin simpla lor existenţă neexagerată şi inaptă deci de idee, nu pot produce nici un fel de modificare de conştiinţă, ci numai un adaos de memorie.

O călătorie lucidă în real te poate îmbătrâni. Numai o călătorie în IDEEA de real te modifică şi te face să fii adolescentul etern. Dar ideea de real este însăşi Arta.

III

La Roma m-am regăsit în Piaţa Capitoliului. Acolo trona în mijloc statuia ecvestră a împăratului Marc-Aureliu. Scriu „trona” şi nu „tronează” pentru că am iubit atât de mult ideea de măreţie eternă întruchipată în această statuie încât, pieritor de gelos, aş fi vrut să existe înţeleasă numai de mine. Ea mi-a provocat starea de îndrăgostit; mi-a modificat sentimentele; mi-a stârnit mişcările trupului, însoţindu-le de o stranie dorinţă de posesiune, aidoma leneşei acaparări de albie pe care o petrece fluviul; mi-a devenit adolescent etern; mi-a impus o idee de real.

M-am aflat în faţa unei exagerări întruchipate.

IV

Calul era aidoma calului, dar de trei ori mai mare. Făptura împăratului era aidoma unei făpturi de om, dar de trei ori mai mare. Şi atât!

Totul a fost făcut întocmai şi fără greşeală. Calul cu dinţi şi Împăratul cu sandale; atâta doar: dinţii de trei ori mai mari; sandalele de trei ori mai mari. Sau poate de 3,14 ori mai mari, de câte ori raza este mai mică în cerc.

Ochiul ca o frunză de leuştean al tatălui meu, privindu-mă, în ochi, semnifică pentru mine continuitatea. Ochiul ca o frunză de leuştean, al tatălui meu, însă de trei ori mai mare decât e, şi privindu-mă în ochi, este însăşi esenţa cerului şi întruchiparea sa. Am forfotit strigând, pe sub sandaua sculptată, de trei ori mai mare, a împăratului Marc-Aureliu. În aşa fel a fost făcută statuia, încât să nu se ştie dacă ea este de trei ori mai mare, sau cel care o priveşte este de trei ori mai mic.

Numitorul comun era calul.

V

Exagerarea este prima lege a artei. Un pom de trei ori mai mare decât pomii din jur, sau de trei ori mai mic, devine un monument al naturii, adică un obiect de artă. Cel care îl iubeşte se modifică pe sine. Se modifică acceptându-l prin iubire, sau, din iubire de pomi, face un pom de trei ori mai mare, modificându-şi astfel iubirea faţă de pomii fireşti. A mări un pom, de fapt înseamnă a crea ideea de pom. În artă, ideea de ceva nu este o generalizare, ci o exagerare. De aceea arta este tensionată şi valoarea în artă se măsoară mai ales după tensiunea comunicării ei.

VI

Şi totuşi, deşi de trei ori mai mare, sandaua lui Marc Aureliu în celelalte privinţe era aidoma oricărei alte sandale.

VII

Din punctul de vedere al sentimentelor, arta se apropie şi chiar poate fi comparată în esenţa ei, pentru o mai uşoară înţelegere, cu starea de îndrăgostit, exprimată.

VIII

Ca dovadă că obiectul de artă (efigia, armonia, versul) este stare exprimată a stării de îndrăgostit (jubilaţia, angoasa, plânsul) depune mărturie dorul de revedere pe care obiectul de artă îl emană.

Însuşi dorul exprimă ca arhetip prima trăsătură a artei – exagerarea, prin absenţă, a realului

IX

De dor de statuia ecvestră a lui Marc Aureliu am răsfoit tot felul de cărţi despre Roma. Aflu dintr-una o revedere prin poezie. Michelangelo a redescoperit-o în 1538 şi a mutat-o pe un soclu gândit de el, în Piaţa Capitoliului. La început fusese aurită şi o legendă populară spune că sfârşitul lumii va fi aproape în ziua când statuia se va auri prin sine din nou.

Dealtfel, este singura statuie ecvestră autentică existând în Roma şi datând de prin anii 180.

De dor de ea aş vrea să-i văd bronzul înverzit aurindu-se. Din spaimă însă că s-ar putea pierde odată cu sfârşitul lumii, mă rog la inima mea s-o lase de bronz şi verde ca leuşteanul, cum este.

X

În secunda în care am văzut „Pieta” de Michelangelo, am devenit un om cult. Am văzut-o şi am plâns; dar plânsul nu m-a uşurat. Mi-au dat lacrimile, ele singure, dar nu mi-au spălat faţa.

Am încercat să fug, să fiu altcineva, să par beat, dar numele meu a început să sfârâie pe trupul meu aidoma săgeţilor cu vârful de fier înroşit în foc, cele cu care se ştampilează vitele în câmp nesfârşit.

XI

E singura lucrare pe care Michelangelo şi-a semnat-o; pe cordonul de marmură dintre sânii de marmură ai minunii.

Şi-a pus numele ca pe un balast. Altfel marmura ar fi devenit imponderabilă şi s-ar fi ridicat la ceruri.

XII

Nici o exagerare în proporţii! Sau, iluzia nici unei exagerări!

Însă de trei ori mai pură decât puritatea, mai posesivă decât posesiunea, marmură surâzândă, mai marmură decât marmura-femeia.

Marmură flască bărbatul! Degetele de marmură ale femeii fac cute de marmură flască în trupul de marmură al bărbatului de marmură mort.

Chipul bărbatului? Nu poate fi văzut din punctul de vedere din care e aşezat grupul.

Michelangelo însă a sculptat şi părţile nevăzute ale statuilor Sale. „Dacă le vede vreun înger?” a strigat.

Dintr-o poză am văzut şi chipul bărbatului, ca şi cum mi-aş fi pus un ochi în tavan.

Rânjet mulţumit. Melancolie post-coitum. Trântor prăbuşit după ce sexul i s-a rupt în regină.

Marmură de miere.

XIII

După ce am văzut „Pieta” de Michelangelo, am devenit un om cult.

Pieta este un sistem de referinţă.

A fi cult înseamnă a avea un criteriu. De exemplu: ochiul este criteriul luminii.

XIV

Starea de levitaţie a pietrei se poate realiza prin sculptură. Sculptura este arta tactilului.

Tactilul ridicat la idee. Ceea ce este îmbrăţişat cu ceea ce nu este. Privire cu degete. Unghie cu retină.

XV

În bazilica „Sfântul Petru în lanţuri”, contemplând celebrul „Moise” al lui Michelangelo, lecţia exagerării în artă devine sublim didactică. Dacă în „Pieta” exagerarea nu era exprimată prin dimensiunea fizică, ci prin non-tipologie fiziognomică, în cazul acestei fascinante întruchipări, urmând întocmai grafia unei metafore, exagerarea nu se mai încorporează în primul rând, nici în dilatarea dimensiunilor (în literatură, asincronia dimensiunilor fizice, pusă în raporturi sociale de rutină, se ilustrează în Guliver), nici în exagerarea fiziognomiei (convenţional metaforică).

Miracolul acestei capodopere provine din exagerata supunere a ideii la materialul care o exprimă. Am intuit, am simţit pe viu aproape, cum artistul şi-a arcuit viziunea în funcţie de blocul de marmură pe care l-a avut la dispoziţie. Umărul drept al statuii este infinitezimal mai mic şi în dizarmonie cu întrega structură. În mod ideal, şi sărind peste convenţiile epocii, el ar fi fost numai sugerat. Dar şi aşa, pentru ochiul atent şi emoţionat, supunerea grandiosului la mijloacele de comunicare fixe şi limitate ne revelă ideea meta-sculpturii, a neidentificării sculpturii cu propriul său material. Exagerare în minus, umărul drept al statuii lui "Moise" de Michelangelo stabileşte cea de a treia posibilă exagerare (considerând exagerarea drept trăsătură fundamentală a Artei): falsa identitate cu materia comunicării.

XVI

După cele văzute, mi-am îngăduit să-mi aduc aminte de sala Picasso de la muzeul de artă din Praga. Atunci, cu zece ani în urmă, nu-mi plăcuse. Acum, după zece ani, şi mai ales după ce am devenit cult, pot să exprim nuanţat sentimentul acela de respingere.

În cazul perioadei cubiste a lui Picasso (reprezentat cu câteva zeci de tablouri în muzeul praghez) funcţiunea exagerării îşi pierduse caracterul genuin. Nu mai aveam de-a face cu exagerarea realului, cu ideea de real. Ci cu exagerarea exagerării.

Şi dacă arta este independentă de obiectul prin care se exprimă folosindu-l ca vehicul: Sculptura - piatra, Pictura - culoarea, Muzica - sonul, Poezia - cuvântul, atunci când Poezia îşi propune ca material de expresie însăşi poezia, nu mai avem de-a face cu poezie, ci cu meta-poezie. Poezia este meta-lingvistică şi muzica autentică este meta-sonoră. Dar o meta-poezie şi o meta-sculptură ar depăşi întru totul criteriul uman.

Ne vom afla în situaţia savantului care a uitat tabla înmulţirii.

Să nu uităm că aerul este acela care susţine aripa.

Să nu uităm că singura exagerare suportabilă în adunarea lui unu cu unu nu este aceea că fac doi, ci aceea că se pot aduna unu cu unu.