Strigături - Mihai Eminescu

I

Eu pe pieptul tău culc capul

Și mă uit la tine-n față,

Ca copilul ce se uită

L-ale maicii sale brațe.

Ca miresele să îmble

ori să calce ca pe piuă.

Chiar sărac, de ai drăguță,

Ai mulțimi de daraveri,

Căci primești și dai simbrie

În necazuri și plăceri.

Că amorul e zădarnic

Nu vei ști numaidecât.

Ci atunci numai, copile,

Când de el te-i fi topit.

Ce-mi scoți ochii cu mândria

Și-mi vorbești că o să-mi treacă ­

Fie omul cât de mândru

Tot la dragoste se pleacă.

Unde dragostea domnește

Ia greșelele-n nimic,

Căci prin certele omenimei

E ca ramul de finic.

Știu eu dacă ții la mine,

Dacă tu nu mă înșeli?

Căci pe buze-s scrise numai

A iubirei învoieli.

Oricât fii nenorocită

Tot cu dragostea te iei ­

Oricum simtă-o bărbatul,

Îndoită-i la femei.

Căci la dragoste de cade

Tare mult s-au îmblânzit.

Limba-n gură ți se moaie

Pe când dragostea vorbește.

Ah, mai bine să mă-nșele

Chiar de zece ori amorul

Decât nenșelat de dânsul

Nici să-l știu și să-i duc dorul.

Mulți scăpare-am cu viața

Din al dragostei război

Cu dulceața-i nesfârșită,

De nu ne-am lupta în noi?

Tolba dragoste-i de aur,

Dar săgeata-i otrăvită.

II

Și la poala hainei tale

E adânc de altă floare.

Haine noi cari la îmblet

Lin de trupu-ți se lipesc

Și arată cu-a lor cute

Boiul tău împărătesc.

Și te mlădii cu mult farmec

Între creții-mbrăcăminții:

Știi că toată ești frumoasă

Și că ești răpirea minții.

Haina ta cea minunată

Nu-i în stative țesută,

Căci ușoară-i ca de neguri

Și te miști ca și o ciută.

Pedepsit-au mâna inul

Pânză fină ca să țeasă,

Cât tu pari a fi mai goală

Căci ușoară-i ș-arătoasă.

Și albastre fine torturi

Străveziile mătăsuri ­

Cât cu-a ta privire fină

Umbra tu abia le măsuri.

Oh, cum este de ciudată,

Lingușită, dezmierdată!

Nici prea mare, nici prea mică,

Dar crescută subțirică,

Nimeni n-ar putea să zică

Că nu-i coz de frumușică.

Are haine-alesățele

Și podoabe de inele,

Multe fie, puțintele,

Tot îi stă bine cu ele.

Dulce mângâiere-mi fuse

Dar a rău mă mai aduse.

Blestemat să fie locul

Unde mi s-au aprins focul.

Căci un cântec cât de mândru

Ce cu glasul se-mpreună ­

El din gură de femeie

Înzecit de dulce sună.

Cântec de zori

Deșteptarea plăcerilor,

Cântec de dor

Amorțirea durerilor.

Iar cântecul de dor

Ți-aduce somn ușor.

Cântecele mai mult aprind

Durerile din dragoste

Când făr- de veste te cuprind.

Până ieri cu fetele,

Astăzi cu nevestele.

Cel ce cântă se dezmiardă

și pe el și pe ceilalți.