E-naltă noaptea: în tăcerea-adâncă
doarme-ngropată lumea și-mpreună
cu ea furtuna-n pieptul meu se-alină.
Zvâcnesc din pat și-n taină privesc cerul;
văd, printre norii albi pe care vântul
cu furie-i gonește și-i destramă,
pe-a cerului câmpii fără hotare
din loc în loc pustii sclipiri de stele.
O, stele dragi! Și voi dar, vă veți duce
cândva, când de la voi Cel pururi veșnic
privirea și-o va lua și sori va stinge?
Și tu, cu carul răsturnat, de-asemeni
va fi să cazi, o, blândă stea târzie**,
tu, cea mai dulce de pe cerul nostru?
De ce-ți dezvălui chipul numai mie
și-mi amintești de noaptea fericită,
când, stând alături de iubita-mi castă,
privirii ei i te-arătam cu mâna?
Luminile, cu ochii numai zâmbet,
ea-ți contempla; și,-nfrânt de bucurie,
eu la genunchii-i prosternat căzusem,
sorbind din ochi un chip*** mai plin de vrajă,
mai vrednic să-mi primească-n dar iubirea,
mai vrednic de suspinele-mi profunde.
O, amintiri! O, clipe dulci! De-a pururi,
de-a pururi v-am pierdut și-s încă-n viață?
E-aceasta pace-n zbucium și-alinare
de patimi adormite? Ah, adâncă
tăcerea nopții m-a-nșelat și-a firii
tristă și mută-nfățișare sumbră!
Începe iar văzduhul să răsune
de-a mele lungi suspine și sub pleoape
se-ngroașe vâna lacrimilor mele.
*Volumul îi este dedicat iubitei poetului, Carlotta Stewart.
**Boote, una din stelele Ursei mari, târzie, pentru că se rotește mai încet în jurul Stelei polare.
***Chipul iubitei, mai vrednic de privit decât chipul stelelor.
traducere de Eta Boeriu, preluată din Antologia poeziei italiene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează