A mai rămas un fir aşa subtire,
Că nici să mă agăț de el nu pot,
Ce pot să vă mai spun la despărțire,
Decât să vă salut, şi-atâta tot?
Otrava-mi urcă-n degete şi-n glezne,
Mă simt mai bine astăzi ca oricând
Şi chiar şi testamentul mi-e mai lesne
Decât mi-au fost scrisorile de rând.
Nu cer nici daune si nici vendeta,
Desigur că un pic mă mai şi tem.
In trupul meu, nevolnicul, regretă,
Dar mor dintr-o eroare de sistem.
Nu-i nimeni vinovat, pană la urmă,
Nu-s vinovați nici cei ce m-au ucis,
O dogmă a intrat adânc in turmă
Şi falsul ei ne urmareşte-n vis.
Şi nici nu fac reproşuri nimănuia
Nu-s vinovați nici nesătuii duri.
Le spun la despărțire, „Aleluia"
Şi-i las să se intoarcă in păduri.
Cei ce-au suflat in mine, să mă stingă,
Nu pot intra-n posteritatea mea,
Ii las mărunți sub ultima lozincă,
Şi mă întorc cu spatele la ea.
Acestui testament, ce va rămane,
Ii trebuie un adevăr curat:
Că eu, pe omul patriei române
In tot ce am făcut, nu l-am uitat.
N-am fost perfect, aproape dimpotrivă,
Mai imperfect decât parbrizul spart,
Dar n-am intrat cu nimeni in derivă,
De la comoții până la infarct.
Eu plec, dar vom rămâne împreună,
Vă voi veghea şi vă voi ierta,
Adio tuturor şi noapte bună
Şi vă aştept pe toți în noaptea mea.
Versuri din volumul „Noaptea marii beții"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează