Voi, oamenilor care trăiți
Care faceți case, lucruri, copii,
Care munciți, vă tocmiți, vă certați,
Iubiți, urâți, cântați, vindeți, cumpărați.
Voi, oamenii adevărați
Care faceți lumea
Și pentru care ea a și fost anume făcută,
Voi, și când muriți sunteți egali cu voi;
Vă zidiți mormintele care vi se potrivesc,
Pe măsura trupului, a vieții, a faptelor voastre
Voi nu riscați să muriți la-ntâmplare
Înecați, căzuți în șanțuri, în râpi,
Zdrobiți, nebuni, alcoolizați, paralitici, schilozi
O moarte fără trup întreg
Ca o negație până și a morții însăși,
Voi faceți totul, de la un capăt la altul,
Întreg, robust și deplin,
Ca pasiunile, ca simțurile, ca gusturile voastre
(Întregi) care nu cunosc jumătăți de măsură.
Voi, oamenilor care trăiți adevărat,
Voi nici n-aveți timp să știți că trăiți
Și sunteți morți de tot când muriți
Vă simțiți bine în mormântul vostru dinainte pregătit
Fiindcă totul s-a împlinit după cum ați prevăzut.
Dar sunt și alții
Care nu trăiesc din faptele vieții
Așa cum umbra nu trăiește din ea însăși
Ci din lumina și consistența lor.
Ei sunt într-adevăr doar umbra, prelungirea și ecoul
Faptelor voastre.
Aceștia sunt poeții.
Ei n-au nimic
Ei sunt fiindcă voi sunteți
(Nu-ntotdeauna în urma voastră
Ci deseori-nainte, ca să vă prevestească
Așa cum umbre lungi în răsărit și amurg merg înaintea pașilor voștri).
Ei sun tăcerea care creează sunetele,
Mișcarea prin care durata se măsoară.
Ei sunt negația.
Ei nu sunt, ei încep să fie
Doar de acolo de unde lucrurile încep să se sfârșească.
De aceea moartea nu există pentru ei
Cum nu e întunericul pentru umbră.
Ei mor, de obicei, fără morminte dinainte pregătite
Și-n neființa morții nici nu sunt
Decât protestul florii pe-un mormânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează