Când clopotele târgului fac semn
Și cresc în turnuri vaiete de jale,
Tresar bolnavii veştezi din spitale
Şi 'n prăvălii, sicriile de lemn.
Văzduhul răscolit le-aduce aminte
În temniţele vechi în care sânt,
De altă vieaţă dusă pe pământ
Cu mii de veacuri, poate, înainte…
Sicriile erau păduri sub soare
Cu falduri lungi croite 'n straiul verde,
Răcoarea umbrelor să le 'mpresoare
Lumina cerului să le desmierde;
Iar pe sub crengi cu horbote mărunte
Și printre ochii ierburilor vii,
Cu trupuri iuţi ca apele de munte
Sburdau în voie cei dintâi copii…
Bolnavii singuri totdeauna ştiu
Să-şi răsădească gând într'un sicriu.
Acolo ’n noaptea scândurilor mute,
Învie 'n hori de zumzet şi scântei
Tăcerile copilăriei lor pierdute
Cu snopii albi ai râsetelor ei…
Când iarăşi plâng bisericile 'nalte,
Răsar pe străzi ieşind de după porţi
Sicrie pregătite pentru morţi
Şi pentru drumul lumii celeilalte…
În sufletele noastre, pe-o cărare
Săpată brusc de zimţii unui gând
Coboară îngeri aşternând uitare
Şi-o bură de nădejde sămănând.
Să ştim, când clopotele 'ncep să plângă
În temniţele vechi de peste noi,
Că din trecut vin codrii să ne strângă
Şi să ne ducă 'n braţe, înapoi...
din Viața Românească
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează