Poetul murind - Alphonse de Lamartine

A vieții mele cupă se sparse încă plină,

În lungi suspine viața-mi se duce și declină

Nici lacrimi, nici suspinuri n-o pot întârzia!

În bronzul ce mă plânge în sonuri precurmate

A morții mână rece ultima-mi oră bate.

Să gem oar'? sau mai bine să caut a cânta?

Să cânt, căci al meu suflet e încă p-a mea liră;

Sa cânt, căci mie moartea ca lebedei inspiră

Pe țărmuri d-o-altă lume un grid melodios.

Semn bun acesta este, și geniul mi-l face.

De este-al nostru suflet amor, cerească pace,

Un cânt divin dar fie adio d-aci jos.

În spargerea sa lira răsună mai sublimă,

În stingerea sa lampa dodată se reanimă

Și d-o lumină vie străluce, și s-a stins;

Lebăda vede cerul la ultima sa oară;

Și omul, singur omul, el numai se coboară

Să-și numere trecutul, de doruri reîmpins!

Și ce sunt aste zile ce omul le imploră?

Un soare și alt soare, o oră ș-altă oră,

Și cea venită-asemeni cu ceea ce s-a dus.

Și ce ne-aduce una cu ceealaltă piere,

Travaliu și repaos, dureri și iar durere,

Și noaptea peste lume, când ziua a apus.

Să plângă câți s-acață cu mâinile-ncleștate,

Ca iedera-n ruine, de zile dărâmate,

Câți văd că mai nainte nu au ce mai spera;

Iar eu, ce n-am d-amestec nimica cu pământul,

Mă duc foarte ușure, ca frunza ce-o ia vântul;

N-am rădăcini aicea să poată m-arresta.

Poetul e c-acele străine svolătoare

Ce nu-și caută cuibul pe țărmuri stătătoare,

Nici ramura, nici unda drept loc legănător,

Ce nu se pun pe arbori, nici stânce, nici câmpie,

Ce trec într-o cântare pe sus în melodie

Și lumea nu cunoaște decât din vocea lor.

Novicia mea mână pe coarda sunătoare

Nu s-a condus vrodată d-o mână instructoare

Nu poate să dea omul ce-nsuflă Dumnezeu.

Nici râu-nvață-a curge pe clina sa la vale,

Nici acvila să-noate în aer p-a sa cale,

Nici cum s-adune-albina din flori nectarul său.

Arama răsunândă din locuința-i sfântă,

Cu mistica sa limbă azi plânge, mâine cântă,

Când nașterea, când moartea, când nunta celebrând

Și eu fui ca arama prin flăcări lămurită,

Bătură-ntr-al meu suflet și patimi, și ursită,

Și scoaseră-mpreună acordul cel mai sfânt.

Astfel în cursul nopții o arp-eoliană

Și-amestecă cu unda plânsoarea-aeriană,

Și singură răsună când suflă un zefir.

Uimit stă călătorul, și stă ca să devine,

S-admire, să priceapă cereștile suspine

Ce nouă sentimente și cugete inspir.

Adesea a mea arpă de lacrimi fu stropită;

Plânsoarea însă este o rouă fericită,

Și inima e jună sub cerul seninos.

Flaconul când se sparge miros mai mult răsfiră;

Să nu calci în picioare balsamul, că respiră

Și împrejur răspânde profum mai copios.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dar timpul? Nu mai este. Dar gloria? Ce-mi pasă

D-ast eho d-un van sunet ce secolii străpasă

Și jucărie lumii întotdaun-a stat?

Voi, care îi promiteți trofee și domnie,

Simțiți a lirei mele acord și armonie?

Uitați-vă că vântul deja le-a și luat.

Nu vă jucați cu omul, când îi vorbiți de moarte!

Cu-asemenea speranțe de viitor, de soarte,

Ce-i mai vorbiți de glorii, d-un sunet svolător?

Ce ! darea unui suflet! aceasta este glorie?

O, voi, care promiteți toți timpii la memorie,

Aveți d-unde promite? aveți vrun viitor?

Atest, ș-am martor cerul, că eu în astă lume

Cu râsul p-a mea buză am pronunțat ast nume,

Invenție fatală delirului uman.

Am stors mult astă vorbă, ș-aflatu-o-am tot vidă,

Ș-am azvârlit-o-ncolo ca pe o scoarță-aridă,

Ce buzele umane o tot resug în van.

În stearpa sa speranță d-o glorie ce pasă,

În cursul vieții sale în urmă-i omul lasă

Un nume ce tot scade, din zi în zi proscris;

Și timpul p-a lui valuri înalță și coboară

Această căzătură, și-n fine o doboară

În al uitării negru și destructor abis.

Arunc și eu un nume mai mult p-astă tempestă

În voia întâmplării ferice ori funestă.

Și-n ce-aș fi oar' mai mare? în ce mai glorios?

Când lebăda s-avântă spre ceruri p-a ei cale,

Mai știe ea de umbra a aripilor sale

Ce-noată ori pe undă, ori pe câmpie jos?

Dar ce cântai, veți zice, atât p-această lume?

— Întreabă filomela aspiră la renume

Când noaptea-ntreagă cântă l-al apelor susur?

Tot astfel cântai și eu, precum omul respiră,

Cum pasărea ciripe, cum sună-o biată liră,

Cum vântul suflă, geme, cum apele murmur.

Amor, cântare, rugă, atât fu a mea viață;

Din toate câte omul dorește și învață,

Amici, la ora morții nimic nu regret eu;

Nimic, decât suspinul spre bolta înstelată,

Extazea lirei mele, tăcerea-namorată

A unei inimi pure bătând la pieptul meu.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ca pasărea ce vede prin umbrele funebre,

Credința mea pătrunse ca ochi printre tenebre;

Instinctul ei profetic destinu-mi revelă.

Adesea al meu suflet în visele-auree,

Pe aripe de flăcări svolând spre empiree,

Văzu divine câmpuri, și moartea devanță.

Să nu-nscriți al meu nume pe pietre cumpărate;

Un monument pe suflet e mare greutate!

Puțin nisip, ș-atâta, peste țărâna mea.

Lăsați abia un spațiu d-o bătătură rece,

Ca, dacă pe la groapa-mi vrun svânturat va trece,

Să poată sta acolo, să poată-ngenunchea.

Adesea în secretul al umbrei ș-al tăcerii

Se nalță câte-o rugă în arderea vegherii

Și află o speranță aproape d-un mormânt.

D-aci mult vede omul, și alma-n neputință

Ia aripi și s-avântă spre cer cu ușurință.

Când ai picioru-n groapă, puțin ești pe pământ.

Sfărmați și dați la flăcări, la vânturi și la unde

Ast luth ce n-are sunet la suflet a răspunde;

În ceruri mă așteaptă alt luth, de serafimi.

Peste curând ca dânșii trăi-voi a viață

În verva imortală ș-eterna dimineață

Divinelor concerte, în hor de cherubimi.

Peste curând... dar moartea c-o mână grea detună

Ș-atinge a mea liră. Se sparge și răsună

Și plânge ca o surdă în aerul deșert.

A și-nghețat, și tace... Amici! cântarea naltă

Ca sufletu-mi să treacă în lumea cealaltă

Prin sunetul cel sacru al vostrului concert.

traducerea de Ioan I. Ciorănescu