Ziua era înnorată. Toţi şovăiau.
Sufla un vânt uşor. „Nu-i cel dinspre Alpi,
e sirocco” - spunea cineva.
Câţiva chiparoşi subţiri, plantaţi în coasta colinei.
Şi cenuşia mare, şi luminoase lacuri mai departe.
Soldaţii dădeau onorul. Începuse să plouă.
„Nu-i dinspre Alpi, e sirocco”,
era singura afirmaţie care se auzea.
Ştiam totuşi, că la venirea zorilor,
nu ne va rămâne nimic altceva.
Nici femeia bând somnul alături de noi,
nici amintirea faptului c-am fost odată oameni.
Nimic, nimic mai mult, odată cu zorile.
„E-un vânt care îţi duce gândul la primăvară” - spunea sufletul.
Mergea-n preajma mea şi privea-n depărtare.
„Primăvara a năvălit deodată-n toiul iernii, lângă marea-nchisă.
Cum, mergem să murim?”
Un marş funebru da târcoale-n ploaia fină.
Cum moare-un om?! Lucru ciudat la care nu cugetă nimeni.
Şi cei care o fac, îşi amintesc de cronici vechi,
de vremea cruciadelor sau
de lupta de la Salamina.
Între timp, moartea se-apropie!
Cum moare-un om?!
Totuşi, vrei să-ţi câştigi
moartea ta proprie.
Şi-n jocul ăsta îţi mistui viaţa.
Lumina cădea peste ziua cenuşiu-rotată,
toţi şovăiau.
în zori n-o să ne mai rămână nimic,
o s-abandonăm tot, chiar şi propriile noastre mâini,
şi pe femeile care lucrează la izvorul vieţii,
şi pe copiii noştri, călătorind pe fluviile ei.
Cel de-alături, cânta
un cântec sacadat:
„Primăvara, vara, sclavii...”
Ţi-aminteşti de bătrânii înţelepţi
care ne-au lăsat orfani.
O pereche trece vorbind:
„M-am săturat de amurg, hai acasă.”
„Hai acasă, s-aprindem lumina.”
(Poezie tradusă în limba română de Nichita Stănescu şi a cărei primă ediţie a fost publicată înrevista „Secolul 20”, nr. 12 din decembrie 1963.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează