parodie după Ion Minulescu
Eu sunt un genial amestec
De Poezie
Și de Proză,
Eu sunt extrema întrupare și ultima metamorfoză
A Spiritului, care luptă de zeci de veacuri să
supuie
Materia
Din care zilnic își modelează o statuie...
Eu sunt un sarcofag de note îmbalsamate,
Un album
În care-o primadonă moartă
Dă
Gratis
Un concert postum.
Prin mine mor — ca să renască —
Vibrații pentru mai târziu,
Eu sunt ce n-am fost niciodată
Și-un sfert din ce era să fiu!
Un capelmaistru invizibil comandă pâlniei sonore
Trei game ultraviolete
Și alte trei, multicolore, —
Pe când bagheta lui ocultă,
Bătând frenetica măsură,
Înscrie notele în aer pe-o-nchipuită partitură...
Eu sunt un mecanism precoce,
Sunt o cutie ventrilocă,
Un fericit concurs de piese cu acțiune reciprocă:
Șuruburi,
Ace,
Manivelă,
Sunt arcul primului avânt, —
Trompetă,
Placă,
Diafragmă
Și... dracu știe ce mai sânt!...
Pornesc metalice acorduri
Și-n ritmul unui danț romantic
Se-nalță,
Cresc tumultuoase, ca o tempestă pe Atlantic,
Apoi coboară, se-ntretaie și mor încet
Ca un ecou
Produs de zborul unei muște
În cavitatea unui ou...
Dar placa se-nvârtește-ntruna
Ca un perpetuum-mobile.
Pe ea și-au imprimat scheletul un șir de sunete
Fosile
Prin care oamenii de mâine
Vor ști cum fluierau străbunii...
Căci, ce e placa?
E un zero în exercițiul funcțiunii.
O suprafață cântătoare.
Un ghem de note.
O tipsie
Pe care doarme o romanță căzută în catalepsie.
E o spirală fecundată de vârful unui ac virgin.
Carusso, Patti, Batistini
Și tragicul Șaliapin.
Eu sunt...
Dar nu!
Antichitatea mi-a-mprumutat un nume straniu
Din trei silabe —
Frontispiciul nemărginitului cavou...
Eu sunt Trecutul care geme
Cu rezonanța unui craniu
În golul căruia Viața își cântă ultimul ecou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează