Acel oraș din amintire,
De mii de zile îndrăgit,
Ca irosită moștenire,
Din iarnă, azi, mi-a răsărit.
Tot ce în palme, de la sine,
Ușor, atunci mi-a căzut:
Arșița, rugile senine,
Minunea strofei de-nceput –
Ca fumul străveziu se duse,
În hău de-oglindă a rămas…
Mi-a și cântat de vremi apuse
Chiar ieri scripcarul fără nas.
Dar eu ca o străină beată
De oameni și priveliști noi,
Priveam la sânii, fermecată
De graiul dulce de la noi.
Și-un val de fericire-n față
Sălbatec mă izbea, și drag,
De parc-un om iubit de-o viață
Mi-ar fi ieșit cu pâine-n prag.
Traducere Medeleine Fortunescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează