24 Aprilie. Am primit scrisoare de la Alix. Mi-a făcut la ’nceput mare bucurie, dar scrisoarea nu-mi aducea nimica nou.
Am petrecut ziua întreagă pe canapea. Cerul s’a limpezit mai spre amiază. Soarele s’a prelins prin transparente în dungi de lumină paralele, cari s’au întins din ce în ce mai tare; apoi au început să se ’ngălbenească, și am auzit pe pietrișul curții scurgându-se șivoiul de apă al „furtunului”. Întins pe canapea, am încercat să citesc. Câtă vreme citeam, mă persecuta imaginea lui Alix. O vedeam, in rochie albă, vrând să-și dreagă pieptănătura, cu brațele ridicate în sus; lăsam cartea ca să mă gândesc doar la dânsa, dar atunci gândul se lenevea, se imobiliza fără sens, repetat, mecanic, și iar luam cartea.
Mai spre seară, când a apus soarele de tot, am ieșit în oraș. O ceață violetă se ’ntindea peste clădirile posomorite și arborii prăfuiți. Vântul încropit, impregnat de miros de asfalt și de tei în floare, gonea praful. Zgomotul de automobile, de tramvaie, de vorbe se amesteca într’un vâjiit monoton. Mă simțeam ciudat de ușor, parcă atracția pământului ar fi dispărut.
Scriu! Teiul înflorit își trimete mirosul amestecat cu acela de asfalt. Un piano, sentimental, topește în noapte valsuri.
27. Aprilie. A fost cald și trist. Abia am putut să-mi scutur lenea și să-i scriu lui Alix câte-va rânduri. N’am avut curajul să recitesc ce i-am scris. Mi-e așa de rușine întotdeauna de ce am scris! Mi se pare că nu exprim ce gândesc, și aceasta mă supără grozav.
Azi am avut violentele imagini ale primelor zile când am cunoscut-o pe Alix. Era cu totul altfel. Îmi plăcea la dânsa răceala cu care îmi primea cuvintele de dragoste; aceasta mi se părea atributul specific atrăgător. Acuma, când știu că și dânsa mă iubește, că nu mai am nimica de temut, sunt deziluzionat. Când am cunoscut-o, parcă era o poză din carte — și asta-mi plăcea. Acum îmi displace viața ei. Poate nici nu o iubesc de cât pe Ea, cea trecută!
E curios ce lipsit de persistența și de energie sînt. Cum îmi e neplăcut un gând, îl evit. Adeseori, când sunt în pat, înainte să adorm, mă gândesc la ziua viitoare, și dacă știu că am un lucru mai încurcat de isprăvit a doua zi, mă cuprinde o teamă de moarte.
Zilele astea se ’ntoarce Alix. O doresc, dar nu vreau să fiu nerăbdător, de frică nedeslușită.
1 Mai. Alix nu vine decât peste 15 zile. Mătușa ei e bolnavă, și trebuie să stea cu dânsa. Mă supără faptul că trebuie să-i scriu. E așa de străină gândirea mea de cele scrise. Nu e mai mult, sau mai puțin, dar e cu totul altceva. Când are să se întoarcă Alix, are să fie subt impresia scrisorilor; are să mă găsească schimbat. Iarăși explicări, — vorbe, vorbe!
Afară, mirosul nesuferit de tei în floare! Tei în floare! Îmi aduc aminte de mama cu mâinile slabe și cu ochii îngrijați. Ceaiul de tei fierbinte și chinina! Era primăvară, tot așa ca acuma, și eram totdeauna bolnav. Treceau zilele încete și luminoase. Din pat vedeam un petec de cer adânc de albastru, mărginit de ziduri aurite de soare. Ziua întreagă număram liniile desemnului repetat de pe tavan, sau scriam cu degetul în aer numele meu. Mă simțeam prea slab ca să citesc, și doar priveam la jurnalele de modă ale Mamii. Mă amuzau cocoanele și domnișoarele cu obraji lor surâzători, în costume eteroclite, profilându-se pe un fond de peisaj neverosimil și magic. Priveam ceasuri întregi la ele. Pe o pagină — o pagină de anunțuri — era o reclamă de mănuși, reprezentând o cucoană înaltă și subțire, într’un costum tailleur și cu o pălărie imensă, ornată cu o pană de struț, încheindu-se la mănuși. Țin minte ce mult îmi plăcea poza aia! Obrazul mai cu seamă mă minuna. Am uitat obrazul ei, dar țiu minte cu ce emoție mereu nouă și cu ce interes neștirbit o priveam întotdeauna. Îmi plăcea ca o persoană vie; mi-o închipuiam vorbind, umblând. Știu chiar că aveam conversații cu ea. Vorbeam fără cuvinte cu ea! Dar e mult de-atuncea. Vorbe fără cuvinte — ce prostie! De ce mi-am notat în definitiv toate lucrurile astea? Fiindcă mirosea a tei! La lumânare se pârlește un fluturaș! Am să-i scriu lui Alix. Dor...
2. Maiu. Noapte rea. M’a chinuit un vis fără sens. Țiu minte că bătea vântul cald și prăfuit într’o grădină în care mă pierdusem, și însera în grabă. Trebuia să mă ’ntâlnesc cu cineva care să-mi arate drumul, și parcă pe aceia o căutam cu toate că o găsisem. Era o ființă fără formă pe care voiam s’o înduplec, și care rămânea nemiloasă pe când plângeam. Și’mi simțeam sufletul încătușat de un regret adânc, adânc, de trecut.
Azi dimineață am făcut ordine prin dulapul cu hârtii. Numai căutasem prin el de ani de zile. Am găsit o sticlă cu eter. Rămăsese de la boala mamii. Îmi aduc aminte că s’a înbolnăvit și dânsa tot așa într’o zi de primăvară caldă. De altfel toate amintirile le am din primăvară. Poate de aceia când sosesc primele zile frumoase, și când înverzesc copacii, simt că mă înstrăinez de cunoștințele și de rudele mele, că mă schimb, că ași dori să plec, să fug departe. Și în același timp simțeam că nu voi înfăptui nici o hotărâre.
În dulap am găsit hârtii vechi, scrisori, acte. Neștiind în ce fel să le aranjez, le-am răsturnat și mai mult.
Sticla cu eter rămăsese intactă. Am rupt căciula de hârtie, am destupat-o ; eterul își păstrase toată tăria.
Ce curios miros în mijlocul primăverii!
Am putut o clipă să asemăn zăpăceala ușoară provocată de eter, cu un sentiment eteric.
Ceasurile trec uniforme și asemănătoare. Mă simt fără energie; n’am nici măcar voința ca să mă gândesc mai întins la ea. Îmi zvâcnește gândul de la o imagine la alta. Din vreme ’n vreme se produc asociații confuze și ridicole, și n’am nici măcar atât umor încât să râd de dânsele.
Nu știam înainte să scriu ce trist eram. Mă simțeam fără astâmpăr, cu mintea îndurerată, dar nu puteam preciza nimica. Acuma îmi dau seama că tristețea — o tristeță vie, mă îneacă. E un lucru curios: există două feluri de tristețe: una având cauze explicabile și logice, pe care o recunoști și o încurajezi, și alta fără cauză pe care n’o mai recunoști fiindcă se confundă cu însuți caracterul tău. Așa simt acuma.
Am sfârșit întâia sticlă ...
3. Mai. Ieri seara am adormit zăpăcit de eter. M’am trezit azi cu greață.
Ce curioase sunt halucinațiile. Gândul se concentra în jurul zgomotului făcut de răsuflarea adâncă în gâtul sticlei. Pe urmă am simțit o căldură și ușurare în tot trupu1. Gândurile au început să rotească grăbite în vârteje tot mai strâmte, mai strâmte. O amețitoare scoborâre în spirală, spre neființă! Și parcă Alix sta în mijlocul vârtejului. Dar era într’adevăr Alix? Nu știu, nu vedeam, ci simțeam doar. Se poate tot așa de bine să fi fost reclama de mănuși.
Și-acuma?
Reclama de mănuși. Dacă mă gândesc bine, bine de tot, atunci trebuie să recunosc, că, doar ca să găsesc jurnalul cu reclama am căutat ieri în dulapul cu hârtii. Natura1, fără rezultat. De aceia poate, am fost așa mâhnit... E așa de ridicol! Mă simt rușinat când mă gândesc la jurnalul cu reclama?
Sânt zăpăcit de eter. Afară e cald si dulce; și iar mirosul amețitor...
Iar teiul . .. Acuma știu că in mijlocul vârtejului nu era Alix; era reclama. Reclama! Ce urât sună! Parcă mi-ași bat joc. De ce n’ar purta un nume?
Mirosisem atât de mult încât pierdusem conștiința. E rece ca gheața...
E un fenomen curios, ce dedat la sentimentalism patetic mă simt în clipele de beție. Era cât pe-aci să mă’nduioșez de-o reclamă. Acum — cu mintea limpede — mă gândesc doar că numele de Serafina ar merge bine reclamei. Serafina! Serafina — nume demodat, ca și amintirea mea.
Din Revista Gândirea, anul I, nr. 5 din 1 iulie 1921
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează