Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pămînt edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Rămâi , ești prea frumoasă !”
Și-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.
Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Și-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Și-am spart în țăndări cupa, căci n-am găsit nimic.
Am căutat zadarnic...
Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeț.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrențe și cioburi fără preț.
Și totuși în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Și-am vrut să-i smulg povara.
Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.
-Dar unde duci străine povara Ta ciudată,
povara de osîndă sub care-atât Te-apleci?
am întrebat, drumețul.
Și El mi-a spus în șoaptă :
-Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…
-Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauți înnourat si crunt?
-Eu… am șoptit în silă, eu… căutam iubirea…
-Iubirea? … fu răspunsul străinului. Eu sunt…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează