Arborele bătrân ațipea.
multe lucruri uitase. Știa
să ridice seva, să ivească florile.
Îl supărau păsările și zorile.
Atâta cântec nu putea pricepe.
auzea pitulicea că-ncepe,
și se trezea-n lumina încă slabă:
nu-i grabă... gândea, nu-i grabă...
Dar pițigoi, botgroși și ciocârlii,
zvârlind în aer notele-argintii,
umflau gușele cu-nfocare,
cu ochii țintă spre imensul soare,
care-ncepea, la margini de pământ,
să suie pe aripile-acestui cânt.
Atunci bătrânul, deșteptat de-a bine,
simțea cu vârful vânturile line,
și-ncet, încet, de cântec legănat,
el se lăsa, ca regii, lăudat.
Din „Țara luminii", 1946
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează