O! Zei! Îndurați-vă și dați-mi iarăși
puterea de-a scoate un sunet din flaut.
De câteva zile iubesc iar și-s domic
să-mi fac cunoscut tuturora secretul.
Vreau toți să ia parte la marea mea taină,
nici unul străin de ospăț să rămâie.
Vecin sau dușman, călător sau prieten
să freamăte toți când s-apropie ora.
Priviti-o și voi! Nu-i așa că-i frumoasă?
Că trupul ei zvelt e ușor ca o coardă,
că-n buze zdrobiți, nu-i așa, curg întruna
ciorchini nevăzuți plini cu must și cu sânge.
Doi miei nou născuți i se joacă pe umeri
și doi porumbei de pe piept stau să-i zboare.
Cu ciocul întins ciugulesc din cămașă
privirile mele - grăunțe senzuale.
Ca Procris, cea veșnic ucisă de soare.
De câte ori ochii spre cer și-i înalță
ți-e teamă să nu se prefacă în rouă,
atât de suavă și gingașă este.
Ah! Cum vă deplâng că voi nu-i puteți strânge
ca mine, cu palmele leneșe, sânii.
Că umerii ei nu-i puteți, ca și mine,
desface ușor de sub acul mantilei.
Ah! Cum vă deplâng că voi n-aveți prilejul
să știți gustul buzelor ei parfumate,
să beți ca și mine sărutul ei aprig
și-n joc să-i cunoașteți dulceața făpturii.
Sau mai ales noaptea, când ceața se lasă
și pântecul ei nu vedeți cum se-ndoaie.
O! Zei, Dați-mi numai atâta putere
această-ndoire s-o cânt, nu mai multă.
De-ați ști cât de netedă-i ea n-ați mai râde,
de-ați ști cum alunecă palma când trece
pe șoldul ei alb n-ați mai sta la-ndoială
să-ntindeți pe lira mea struna dorită.
Dar voi stați! Și singur alerg prin dumbravă
și nimeni n-ascultă sărmanul meu cântec.
Nici ea măcar, ea pentru care de-o vreme
nici masă nu am, nici culcuș, nici odihnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează