Cică-a fost pe lume un popor - Adrian Păunescu

 

Cică-a fost pe lume un popor,

Încărcat de calități şi daruri 

Şi pe care Însuşi Dumnezeu 

Îl ferea de rău şi de amaruri. 

Îi dăduse Munții Lui Carpați, 

Chiar din leagăn să se simtă bine, 

Mare Neagră, Dunăre,  Câmpii,

În cuprinsul Daciei Latine. 

Dar acest popor dumnezeiesc, 

Bun prin fiii lui, prin fiecare, 

A deprins cu vremea, un nărav

Ca pe cei mai buni să şi-i omoare. 

N-apărea la plug sau la băcit, 

În ştiință , oaste, şi cultură,

Nici un exemplar deosebit 

Că- l şi terfeleau din gură-n gură. 

Astfel şi- n politică, şi-n sport, 

Şi în artă, şi în medicină, 

Îi bârfeau urgent pe cei mai buni, 

Dându-le o moarte în surdină. 

Cică-a fost pe lume un popor

Dăruit de Dumnezeu cu toate, 

Care şi-a pierdut şi țara lui, 

Omorând pe cei mai buni în rate. 

Cică-a fost pe lume un popor, 

Ce pe sine s-a pierdut pe cale 

Şi pe sine s-a asasinat, 

Omorându-şi vârfurile sale. 

Inutil scria pe orice gard

Prea târziu scria pe toți pereții:

Nu-i mai omorâți pe cei mai buni,

Performerii, medicii,  poeții!

 

23 august 2004