Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!
Copac pribeag uitat în câmpie,
cu fruct amar și cu frunziș
țepos și aspru-n îndârjire vie.
Tânjesc ca pasărea ciripitoare
să se oprească-n drum,
să cânte~n mine și să zboare
prin umbra mea de fum.
Aștept crămpeie-n zbor de gingășie,
cântece mici de vrăbii și lăstun
să mi se dea și mie,
ca pomilor de rod cu gustul bun.
Nu am nectare roze de dulceață,
nici chiar aroma primei agurizi,
și prins adânc între vecii si ceață,
nu-mi stau pe coajă moile omizi.
Nalt candelabru, straja de hotare,
stelele vin și se aprind pe rând
în ramurile-ntinse pe altare -
și te slujesc; dar, Doamne, până când?
De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
și de-a rodi metale doar, pătruns
de grelele porunci și-nvățăminte,
poate că, Doamne, mi-este de ajuns.
În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
și mă muncesc din rădăcini și sânger
trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger,
să bată alb din aripa la lună,
să-mi dea din nou povața ta mai bună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează