,,Domnule Ceauşescu,
dacă reintroduceți
realismul socialist,
eu, Marin Preda,
mă sinucid." (M.P.)
Deodată, înţelegem că e altfel,
că Moromeţii şi-au recâştigat
nu dreptul suveran la fericire,
ci libertatea propriului păcat.
Tu, fiul lor, nici nu puteai concepe
că-ntreaga luptă pentru viața lor
avea să-nvingă şi să îi condamne
la ură, sărăcie şi omor.
Sunt liberi, cum i-ai vrut, Marine Preda,
colhozul ce-i ținea înlănțuiți
s-a prăbuşit ca balega, deodată,
dar ei, acum, sunt şi mai necăjiți.
E-adevărat, nefericirea asta
e chiar a lor, nu e de împrumut,
acum, nici nu mai au pe cin-să-njure
şi parcă viaţa lor li s-a părut.
Dar brazda-i mai bolnavă şi mai rece,
ǎi tineri n-au nici slujbe, nici pământ,
pentru pogoane, se comite Crima,
pentru mejdină, omul este frânt.
Se varsă-n lume iarăşi Moromeții,
i-ntâmpinăm mințit cu vorbe mari,
dar ei doresc să plece la Siliștea,
ei sunt adevăraţi, nu literari.
E infirmată teza ta fatală,
ca şi a mea, ce te-am urmat în crez,
dar țărănimea este condamnată,
de-acest sintetic babilon burghez.
Mon cher, aş vrea să-ți spun realitatea,
cu care nu am dreptul să mă joc,
măreaţa noastră clasă ţărănească
a înviat, spre a muri la loc.
Nu viaţă bună, linişte şi carte
au dobândit ţăranii moromeţi,
ci dreptul propriei alternative
şi moartea, ca o cale între vieți.
În rest, ce să-ți mai spun, Marine Preda?
Şi lumea literară e la fel,
ceva se va-ntâmpla, fără-ndoială,
cu-acest model. Şi dincolo de el.
Te-au reclamat, cândva, la stăpânire,
că zici numai ce vrei, potrivnic lor.
„Şi ce pot eu să-i fac lui Marin Preda?"
a replicat temutul dictator.
N-avem ce-ţi face, dragă Moromete,
în van, cu noi, prin glod te mai încurci,
nu te uita că în hambar la tine
semințele îți rod diverşi grigurci.
Tu eşti etern, precum îți e şi clasa,
e distractiv să te ridici căzând,
atât te deranjează, Moromete,
că trebuie să mori, din când în când.
Ar fi util să vezi cum se descurcă
țăranii, puşi mereu pe fapte mari,
că şi-au primit pământul vechi, deodată
cu drama de a-i fi proprietari.
Ce să-ţi mai spun? Sunt şi mai strâmbe toate,
tu trebuia să-i fii culturii steag,
dar "Timpul nu a mai avut răbdare"
şi-ai devenit pământ la drumul mare
pământul ce ți-a fost atât de drag.
1 ianuarie 1998, Poiana Brașov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează