Aşează-te la orgă. Deschide-o-ncet şi cântă
Nu oda bucuriei ci elegia sfântă
A pierderii de sine şi-a pierderii de tine
A pierderii de mine, de care-mi este bine.
Dar uite urcă luna, cețos, vibrându-şi raza
Pe măgurile pline de iarbă de la Breaza,
Şi fântinârii sapă fântâni de viață lungă
Măcar pân' la sfirșitul de secol să ajungă.
Dar tu ia loc la orgă şi cântă despre toate,
Cum i-au gonit pe oameni din case şi din sate
Și nu te teme, orga trăieşte-n altă lege.
Şi chiar când protestează ea tot nu înțelege.
Tradu în muzici triste, tradu în muzici sfinte,
Această prea nedreaptă mutare în morminte
Şi încifrează bine şi tragedia noastră
În muzică divină, în muzică albastră.
Ne vom culca de mâine, când va veni amiaza.
Și soarele-o să urce în nucii de la Breaza
Acum să cânți la orgă, să copiezi misterul,
Ca o dactilografă care transcrie cerul.
Şi muzica să fie profund conspirativă.
Ca un mister ce alte mistere mai cultivă
Så nu se înțeleagă nimic din ce se cîntă,
Decît că tragedia ne-a fost salvarea sfântă.
Arad, 19 martie 1984
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează