Atunci când sună cineva la poartă,
Atunci când sunt confuz şi-mi este greu,
Atunci când perceptorii nu mă iartă,
Îmi amintesc de tine, tatăl meu.
Cu paşi târşiţi te-ai duce pân-la uşă,
Mi-ai mai lua din fiecare chin,
Dar oaspeţi de ţărână şi cenuşă,
De unde tu te-ai dus, acum revin.
O ţară cât adâncul unei linguri
Ne-a mai rămas pe harta de-mprumut,
Vai, tată, ne-ai lăsat atât de singuri,
Când goarnele finale au tăcut.
Şi iarăşi nu e pace nicăierea,
Fântâni de sânge ard la orizont,
Pe vechii morţi îi cheamă, sus, tăcerea,
Întorşii de pe front se-ntorc pe front.
Sunt singur înaintea lumii, tată,
Mă face ţăndări fiece ecou,
Vom mai muri, şi noi, cu voi odată,
Că nu-i război să nu-l purtăm din nou.
De ziua mea, să-ți faci un pic de vreme,
Să vii pe-acasă, când întreabă toți,
Să pui puțină ordine-n probleme
Și, mai cu seamă, suflet în nepoți.
Dar nici nu știu ce te-ar chema la viață,
Când podul către noi e-aproape rupt
Și-un sfert de țară e la suprafață,
Și-n cimitir trei sferturi, dedesubt?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează