În tot acest prăpăd ce ne condamnă,
Nu mai avem nici vreme pentru toamnă.
Că frunză care cade peste toate
Miroase-a iarnă și-a străinătate.
Aceeași disperare se declină,
În tragicele cazuri de rugină.
Și pe coline iarbă se usucă,
De parcă o cuprinde dor de ducă.
Și se lărgește cerul din fereastră,
Când cad copacii brusc,în curtea noastră.
Copiii merg la școală , să învețe
Aceeași intratabilă tristețe.
Și toată-această trecere ce-nseamnă?
Un viscol surd de dincolo de toamnă.
Miroase-a iarnă până în cearșafuri
Și chiciura transcrie epitafuri.
Când pleacă migratoarele ,de teamă,
Atâtea biete cuiburi se destramă.
Și-n arborii ,din care frunza cade,
Mai dă presentimentul toamnei roade.
Și-nvață cu un plus de suferință
Cum să devină lemn de trebuință.
Și scânduri din pădurea ei să cadă,
Ca să devină plug pentru zăpadă.
Și cum să se retragă și să moară,
Spre-a înfrunzi din nou la primăvară.
Și-n toată-această iarnă ce ne-ngheață
Nu mai avem nici vreme pentru viață.
ȘI IARNA A VENIT ȘI NE DESPARTE
DE DREPTUL SFÂNT LA VIAȚĂ ȘI LA MOARTE.
30 august 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează