A căzut murind o frunză,
cea din urmă din arin,
plânsul vrând să și-l ascunză
cu o urmă de suspin.
Eu, privindu-i legănarea
din al serii rece zbor,
m-a cuprins înfiorarea
și-al durerii vag fior:
Doamne vine toamna vieții
să m-ascunză sub mormânt,
cum a dus puterea gheții
biata frunză la pământ.
Plânsul inimii ce geme
stând de-o parte mi-l ascult,
ca pe-un glas din altă vreme,
de departe, de demult.
De-aş fi frunza care zboară,
nu m-ar paşte gând amar,
căci aș ști că-n primăvară
m-aş renaște frunză, iar...
Însă nu-s și moartea vine,
vlaga-mi toată jos căzu
și nu-i nimeni lângă mine,
Doamne Tată, numai Tu.
Din scânteia de iubire
care nu mi-e stinsă-n piept,
fă să crească-n nemurire
crin cu nume alb și drept.
Iar când lutu-mi în neștire
o s-aştepte-al morții ger,
o scânteie de iubire
să mă-ndrepte către cer.
Să mă nasc pe totdeauna
pentru Țara fără chin,
precum frunza naște-ntruna
primăvara codrul plin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează