Când a fost să moară Ștefan - Șt. O. Iosif

 

Când a fost să moară Ștefan, 
Multă jale-a fost în țară: 
Câte brațe-n deznădejde 
Către cer nu se-nălțară?

Câte jertfe la altare, 
Câtă smirnă și tămâie, 
Pentru ca viteazul Ștefan 
Viu și teafăr să rămâie!

Se părea că nici pământul 
Nu se-ndură să-l primească, 
Pe acel ce-a fost preavrednic 
Peste tot să-l stăpânească.

Și de groază și durere 
S-a cutremurat pământul, 
Ca în ziua răstignirii 
Celui ce-a vestit cuvântul...

Când a fost să moară Ștefan, 
Multă jale-a fost în țară. 
Cine ar putea să spună 
Câte inimi sângerară? 

Iarnă grea ca niciodată 
Și o foamete cumplită 
Se-abătură-n anul cela 
Peste țara lui iubită. 

Însă nici pe patul morții 
Nu putea s-o dea uitării 
Cela ce pe drept fusese 
Poreclit: Părinte-al Țării... 

Lângă patul său chemându-i, 
Mângâie pe toți sărmanii, 
Plâng și îi sărută mâna 
Văduvele și orfanii.

Plâng și-l binecuvântează, 
Și se-ntorc pe la căminuri, 
Iar boierii zi și noapte 
Stau la patul său de chinuri... 

Când a fost să moară Ștefan, 
Multă jale-a fost în țară: 
Lângă patul său de chinuri 
Toți boierii s-adunară. 

În ceardac cerând să-l ducă, 
A luat în mâini ocheana, 
Să mai cate încă-odată 
La Moldova lui, sărmana! 

Și de ce-a văzut într-însa 
L-a cuprins întâi fiorul — 
În ocheana fermecată 
El citise viitorul! 

Veacuri negre, de urgie, 
Și de lupte, și de jale, 
S-arătară, într-o clipă, 
Fulgerând privirii sale... 

Vis e însă, ori aieve? 
Dinspre Olt, urcând, zărește 
Un vultur măreț ce-ntinde 
Aripile — și-adumbrește 

Toată Țara Muntenească 
Și Moldova și Ardealul... 
Vai! dar noapte și mai oarbă 
Își aruncă-n urmă-i valul!

Dintr-o dată, fără veste, 
Fața iar i se-nsenină: 
Pâcla grea deschide iarăși 
Gene-albastre de lumină. 

Pe câmpia dunăreană 
Vede oști române-n zare; 
Mândru prinț din țări străine 
Merge-n fruntea lor călare... 

Cântece de biruință 
Cresc și umplu tot văzduhul — 
Ștefan-vodă-și dete duhul!...
*
Dar cu dangăt plin de jale 
Mii de clopote dau veste: 
„Ștefan-Vodă al Moldovei, 
Ștefan-Vodă nu mai este!"

Tristă-i mănăstirea Putnei, 
Porțile deschise-așteaptă 
Strălucit convoi ce vine 
Și spre ele-ncet se-ndreaptă.

Este Ștefan. Azi străbate 
Cel din urmă drum prin țară, 
Dar pe unde trece-acuma, 
În măreața zi de vară,

Plânge dealul, plânge valea, 
Plâng pădurile bătrâne, 
Și norodu-n hohot plânge: 
„Cui ne lași pe noi, stăpâne?" 

epilog

Patru veacuri de durere 
Au trecut - și-n noapte-adâncă 
Doarme Ștefan, dar și astăzi 
Neamu-ntreg îl plânge încă. 

Și-l vor plânge codrii veșnic 
Fremătând duios din ramuri, 
Cât vom fi-n cuprinsul nostru 
Tot iloți ai altor neamuri!

Jalnic apele l-or plânge; 
Și zadarnic, multă vreme, 
Din adânc de văi pierdute, 
Triste buciume-or să-l cheme...

Însă când suna-va ceasul 
De dreptate pentru țară, 
Din mormântu-i va străbate 
Vârful sabiei de pară...

Și va fi războiul mare 
Între neamurile toate; 
Caii, în potop de sânge, 
Pân-la coame-or să înoate...

Peste noi atunci pluti-va 
Duhul lui Ștefan cel Mare — 
Și vom rumpe orice lanțuri, 
Vom sfărma orice hotare!