E un coșmar să vezi în jurul tău
O-ntreagă țară cum se prăbușește
Și binele, îngenuncheat de rău,
Și fierul roșu, biruit de clește.
Și hărmălaia e un alt coșmar
La conjugarea crizelor atroce
Și oamenii cinstiți care dispar,
Și un popor rămâne fără voce.
Și-n toate a pătruns un fel păgân
De-a ne privi copiii și părinții
Și-i un coșmar că fiece român
Își pierde forța brațului și-a minții.
Iar vânzătorii încă mai promit
Să vândă, și mai mult, această țară,
Într-un azil al lumii părăsit
Acest popor nefericit să moară.
Cu ochii-nlăcrimați de tot ce văd,
Privesc nesomnu-n fiecare noapte
Și-aș vrea să iau în brațe-acest prăpăd,
Ca pe-o grămadă de otrăvuri coapte.
Și-apoi, cu-acestea toate, să dispar
În tragic ritual de kamikadze,
Ca țara să-mi salvez de-acest coșmar
Și de aceste stranii metastaze.
E mult prea mult în fiecare zi
Acumularea răului în toate,
Ca oamenii nici nu mai pot trăi
De-atâta repetată nedreptate.
Ca o-ntrebare fără de răspuns
Continuând istorica derivă
În Evul Mediu parcă am ajuns
Și mergern spre Comuna Primitivă.
Și parcă e-o strădanie-n zadar
Să vezi narcotizatele popoare
Cum se învață și cu-acest coșmar
Și ce-ngăduitor e fiecare.
Civilizație-n marșarier,
Restaurație și sărăcie,
Și tot mai lung e drumul pân’la cer,
Și tot mai mic e omul care știe.
Mă uit în ochii tăi, poporul meu,
Încredințându-ți una din oferte,
Așa să mă ajute Dumnezeu,
Să-ți fiu folositor când ți-este greu,
Sau, dacă nu, trufia să mi-o ierte!
6 septembrie 1996
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează