Pământ al țării mele și al meu
Nu m-ai uitat? E pasul meu. Sunt eu,
Cea mai nevrednică odraslă de plugar
Primește-mă, prea bunule, în brațe, la hotar.
Am hoinărit până la Marea mare
Peste mai multe rânduri de hotare,
Cu fluierul, cu câinele-asmuțitul,
La brâu și cu tovarășul cuțitul,
C-am învățat din vreme, de la tata,
Să-l sufăr fără teacă și de luptă gata,.
Am tas și eu în tine o brazdă, nu degeaba.
Mă asuprea nevoia, mă-nghesuise graba.
Am pus altoaie-n spin și mărăcine.
Primește-mă, Pământule, cu bine.
Fusei un pom hoinar în lumea toată,
Cu poamele mai rumene câte o dată,
Simțindu-le din ramuri cum se coc
Și-ntinerit dar trist de-atât noroc,
Mai ridicat cu poamele-n lumină,
Copacul mă durea din rădăcină,
Căci scânteiat de stelele streine,
Pământule de-acasă, ea rămăsese-n tine.
1964
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează