După tot ce a fost, după tot ce s-a frânt,
Nu mai știu unde ești, între cer și pământ,
Recunoaște cinstit că e totuși puțin
Când ne-am luat cu-mprumut pentru-ntregul destin.
Și din faptul divin, ai ajuns fapt divers
Și abia îmi mai urci dintr-un gând într-un vers,
Poate că te-ai retras în străvechi mănăstiri
Unde nici nu se-aud buletine de știri.
Parcă-ai vrea să mă strigi
Și n-ai voie deloc
Între toaca de ger
Și un clopot de foc.
Și o toacă de lemn și un clopot stingher
Mai aduc niște vești și povești dinspre cer
Și mă simt vinovat, pedepsit și umil,
Că ai vrut în zadar să avem un copil.
Și cumva m-am temut și cumva te-am rănit,
Că venind prea târziu, nu va fi fericit,
Într-o lume de triști și zglobii figuranți,
Noi, oricum am fi fost, eram interesanți.
Dar ceva s-a-ntrerupt dintr-odată brutal
Și-ai fugit furtunos într-o casă pe-un deal,
Mâna mea nu mai pot către tine s-o-ntind,
Gura mea nu ți-a spus niciun ultim colind.
Și te-aud respirând, undeva, în coșmar
Și de grija ce-ți port mă trezesc și tresar
Și atât te iubesc, încât dacă-o să mor,
Îți mai sunt cu o viață și-o moarte dator.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează