I.
Demult, când sus pe Oadeci abia răzbeam prin glod,
Visa, cu arbaleta lui Ștefan Voievod
S-arunc săgeți de aur și cu lumină-n ghimp
Și eu statornicindu-mi o ctitorie-n timp...
Când am ajuns pe culme întâi am stat uimit ;
Zărisem Universul la orizont ivit...
Sclipea dintr-o mulțime de mări și de lumini !
De chemătoare piscuri erau toți munții plini...
Am și simțit că setea mă arde, cum văzui
Atâta nostalgie pe drumurile lui...
Întâia mea săgeată țintită de pe pisc
S-a-nfipt de bună seamă drept în solarul disc,
Și neclintit din clipa aceea am crezut
Că soarele-i mai tânăr măcar cu un minut...
Și-am potrivit săgeata a doua și am tras,
S nimeresc în ținta din fruntea lui Pegas...
Ce clipă fost-a țintă a ultimei săgeți ?
O, dacă n-ar ajunge-o măcar vreo șapte viei !
II.
Spre un ocean albastru de soare potopit
Se-azvârle porumbelul cel alb în infinit ;
Săgeată albă pare superbul porumbel !
Dar și săgeata neagră se-azvârle după el...
Ca bulgărul ce cade spre turnu-ntunecos,
Săgeta neagră vine în urmă-i drept în jos !
Și iar n cer se-azvârle cel alb, în largi rotiri,
Cu arzătoarea sete a unei primeniri !
Săgeata albă pare superbul porumbel !
Aleargă și săgeata cea neagră după el...
Și eu, cu porumbelul, străbat nemărginiri,
Cu arzătoarea sete a unei primeniri :
Oricât ar fi să-mi fie prin timpuri drumul lung,
Din urmă niciodată să nu mă mai ajung.
Mereu tot mai departe s-alerg, ca un ecou,
Cu fiecare clipă să mă-nnoiesc din nou.
Mereu tot mai departe, ecou rostogolit,
Ca depărtarea tânăr să fiu necontenit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează