lui Mihai Eminescu
Aprindeţi-mi făclia
Şi daţi-mi flori de tei,
Să le presar în drumuri
Cântaţi copiii mei...
Din versul lui cântaţi-mi
Ca ʼn marmură săpat,
Să-l văd cum se coboară
Prin voi... reînviat.
Eu vin de lângă prispa
Căsuţelor de lut,
Amurgul şi vieaţa
Mi-au luat tot ce-am avut.
Din rodul muncii mele
Aş vrea şi eu sʼaleg,
Un dar şi nʼam putere
Să vi-l aduc întreg.
Să spun o amintire?
Dar amintire ... nu-i,
Mi-a fost odatʼ aproape
Când strălucirea lui
Plutea necunoscută
Aşa cum a plutit,
Dumnezeirea celui
Pe cruce răstignit.
Să spun o elegie?
Dar elegie vor
Luceferii din zare
Cu veşnicia lor?
Iar luna ce luceşte
Din pustiirea ei,
Dând nopţilor lumină
Şi viselor polei.
Voiu zice-o rugăciune
În rugă ne e dat,
Să dăm ce-avem în suflet
Mai bun şi mai curat!
O, picură-ne ʼn minte
Puterea ta de vis,
Să nu dorim pământul
Când cerul e deschis.
La noi e sărăcie,
Sunt griji şi sunt nevoi,
Coboară-te o clipă
Din zare şi la noi.
Jertfim din ale tale
Nu spice - nici viţei,
Binecuvântă lira
Şi pe orfanii ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează