Vin păsările albe... auzi-le, iubite,
Fâlfâitul continuu, undeva pe sub bolțile cerului.
Simți cum se scutură jos, de pe aripile lor,
Neastâmpărul vieții, ca un polen al Prierului?
Vin păsările albe... auzi-le, iubite,
Țipătul lung, ce ademenește soarele.
A mai trecut o iarnă. Și noi tot împreună,
Împărțindu-ne sufletul, pâinea, ulcioarele.
O cută părelnică-ți joacă în capătul ochiului.
Parcă n-am mai văzut-o. Ehei, anii fug
Și poate, cândva, iezii sprinteni din sângele nostru
Vor amuți și vor arde pe rug.
Dar vor veni și-atunci, ca și-acum, într-o noapte,
Păsările albe, sfâșiind perdelele ceții.
Și va reîncolți în mâinile noastre uscate
Polenul cel sfânt al Prierului - neastâmpărul vieții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează