Prieteni, poate m-ați uitat,
Vârsta mea după voi a plecat:
Ne-am despărțit și râdeam ca nebunii
Prin întunericul sărutului
În urma lunii.
Păduri și baraje am dat la iveală
Și eram ieșiți, ca din ape, subțiri;
Pieptul ne aburea de oboseală
Și plecam cu ploi roditoare-n priviri,
Dimineața parcă vă trezeați pe un țărm, lângă mine,
Unde albe corăbii așteaptă plecările;
Ne-am despărțit pe șantiere și fluvii
Și-aveam sentimentul
Că purtam în suflete mările.
Anii flămânzi și tineri ca zeii
Își cernea jertfa lor împlinită.
Pin focuri suite la tâmplele munților,
Auzeam cum tinerețea noastră se-agită.
Problemele grele ca ancora înfiptă-n liman
Ne continuă unul din altul, arzând;
Poate de aceea, sub freamătul nostru uman,
E atât de frumos aici pe pământ!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează